În practica judiciară s-au ivit situații în care printr-o ordonanță adoptată în cursul urmăririi penale, procurorul a dispus o serie de măsuri suficient de severe și de exigente de natură a îngrădi în mod semnificativ un drept fundamental al subiectului procesual principal, respectiv dreptul la apărare.

Cazul particular care a generat ridicarea acestei probleme de drept spinoasă și interesantă în egală măsură, a vizat o măsură luată de procurorul de caz, în cursul urmăririi penale, prin care printr-o ordonanță, acesta a dispus inter alia, ca subiecții procesuali principali din acel dosar să nu comunice cu experții desemnați altfel decât prin mijlocirea exclusivă a organului de urmărire penală. Uzând de sintagma “experți desemnați”, organul de urmărire penală a inclus în această categorie și experții parte ai subiecților procesuali principali, fapt care în opinia apărării a echivalat cu o serioasă îngrădire a dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât termenul pentru întocmirea expertizei de specialitate era unul foarte scurt raportat la complexitatea juridică a acelei cauze.

La o primă analiză, pornind de la caracterul de drept strict al normelor procesual penale, văzând disp. art. 339 alin. (5) NCPP s-ar impune răspunsul că o eventuală plângere împotriva ordonanței prin care s-a dispus măsura mai sus indicată s-ar bucura de un evident fine de neprimire, fiind vădit inadmisibilă. Totuși, pe cale de interpretare răspunsul ar putea fi cel opus.

I. ADMISIBILITATEA PLÂNGERII ÎMPOTRIVA UNEI ASTFEL DE MĂSURI

În cele ce urmează fără a adăuga la lege, pe cale de interpretare, am încercat să găsim un temei în procedura penală pentru ca o eventuală plângere îndreptată împotriva unei astfel de măsuri să fie admisibilă.

Preliminar, se impune a fi precizat că norma de la art. 336 alin. (1) C.proc.pen cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce privește plângerea împotriva actelor de urmărire penală, instituind dreptul persoanei ale cărei drepturi și interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Deopotrivă, raportat la conținutul acesteia se poate observa mai presus de orice dubiu inexistența unei îngrădiri din perspectiva posibilității atacării inclusiv a Ordonanței emise de procurorul ierarhic superior în soluționarea plângerii îndreptate împotriva masurilor dispuse în cadrul urmăririi penale prin Ordonanță de procurorul care administrează urmărirea penală. Ca atare, din dispoziția normativă mai sus indicată, rezultă că dreptul de a formula o astfel de plângere, aparține oricărei persoane, deci cu atât mai mult unei persoane care dețin calitatea de subiect procesual principal în acea cauză. De altfel, o atare plângere nu are caracter suspensiv, îndeplinirea actului de urmărire penală ori efectele sale neîncetând prin formularea plângerii.

În ce privește admisibilitatea demersului materializat printr-o astfel de plângere, contextul legislativ actual, permite exercitarea acestuia cu scopul de a obține cenzurarea de către judecător a actelor și măsurilor de urmărire penală efectuate de procuror mai cu seamă cele care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală ”Asupra actelor și măsurilor procurorului din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale (s.n.) ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”. Este lipsit de echivoc faptul că dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil sunt drepturi fundamentale consacrate de Constituția României, CPP și CEDO, acestea neputând fi restrânse prin actele procurorului.  

Din interpretarea normei citate rezultă că actele procurorului sunt supuse cenzurii judecătorului, fiind exceptate de la această procedură cazurile prevăzute de lege. Bunăoară, principiul este că toate actele și măsurile procurorului pot fi atacate cu plângere în vederea exercitării controlului de judecător, ”cu excepția cazurilor prevăzute de lege” după cum spune art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală, iar judecătorul de drepturi și libertăți are în competență soluționarea plângerilor privind actele procurorului ”în cazurile expres prevăzute de lege”, în cursul urmăririi penale.     

Circumstanțele cauzei concrete care a generat această analiză, conchid că o astfel de plângere are drept temei juridic art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală, întrucât nu există un text de lege care să excepteze ori să excludă acest demers, art. 53 lit. d) din norma procesual penală fiind un caz particular al dispozițiilor art. 3 alin. (5) din Cod și nu o excepție de la regulă.    

Reglementarea dată de art. 3 alin. (5) care are caracter de principiu/regulă generală în ce privește verificarea legalității actelor și măsurilor procurorului și nu poate fi limitată prin dispozițiile cu caracter special instituite prin art. 53 ori prin cele ale art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, aceste norme nefiind derogatorii de la principiul de drept procesual enunțat.  

De esență este sintagma ”cu excepția cazurilor prevăzute de lege” conținută la art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală a cărei singură interpretare ce poate fi avută în vedere este în sensul că toate actele procurorului care restrâng drepturi și libertăți fundamentale sunt supuse controlului judecătorului, excepție făcând doar cele prevăzute de lege. De bună seamă, actele procurorului care nu pot fi supuse controlului judecătorului sunt cele prevăzute de legiuitor, ori niciunde Codul de procedură penală nu prevede actele procurorului exceptate ci, prin dispozițiile art. 53 CPP enumeră actele supuse unui astfel de control.

Dispozițiile art. 339 CPP reglementează procedura de urmat în cazul plângerilor împotriva actelor procurorului, cu mențiunea că alin. (5) al textului citat, împotriva soluțiilor, actelor și măsurilor de urmărire penală nu se mai poate face plângere la organul ierarhic superior, fără a exclude posibilitatea ca plângerea să fie adresată și soluționată judecătorului de drepturi și libertăți.

Așadar, de vreme ce (i) art. 3 CPP prevede la nivel de principiu că actele procurorului care restrâng drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei sunt supuse controlului judecătorului (de drepturi și libertăți în cazul nostru) iar, (ii) art. 53 CPP enumeră care acte și măsuri ale procurorului sunt date în competența judecătorului, fără a fi menționate actele care limtează dreptul la apărare ori la un proces echitabil, și (iii) art. 339 alin. (5) CPP nu exclude dreptul persoanei de a se adresa judecătorului cu o plângere împotriva ordonanțelor date de procurorul ierarhic superior la plângerea împotriva actelor și măsurilor procurorului de caz, rezultă că demersul inițiat printr-o astfel de plângere este deplin admisibil. 

Dacă am îmbrățișa opinia contrară, majoritară dacă nu cvasi-unanimă în practica instanțelor, am fi de acord cu excluderea din contextul legislativ a principiului de esență în contenciosul penal – dublul grad de jurisdicție – și nu în ultimul rând s-ar lasa la latitudinea organului de urmărire penală, chiar dacă este organul ierarhic superior procurorului de caz, competența cercetării legalității actelor și măsurilor dispuse în cursul urmăririi penale în cadrul unei proceduri eminamente administrativă, dovedit fiind că în practică majoritatea covârșitoare a plângerilor au fost respinse.

Pe de altă parte, un astfel de control, în opinia noastră, nu poate fi obiectiv pentru că, pe de o parte nu acordă părților posibilitatea de a susține criticile de nelegalitate aduse actelor și măsurilor procurorului, iar pe de altă parte nu este exercitat de către un judecător independent – în cazul nostru judecătorul de drepturi și libertăți – singurul care are această facultate acordată de legiuitor prin dispozițiile art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală.

Conchizând, o abordare în sensul inadmisibilității unei astfel de plângeri care să supună cenzurii unei instanțe de judecată legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate în plângerile împotriva actelor și măsurilor procurorului, nesocotește pe de o parte principiul dublului grad de jurisdicție, iar pe de altă parte acordă procurorului ierarhic superior atribuțiile unui judecător independent de cauză, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 și art. 13 din CEDO, art. 20, art. 21, art. 24 și art. 131 din Constituția României, art. 3 alin. (5) și art. 10 din Codul de procedură penală.

II. FUNCȚIA DE DISPOZIȚIE ASUPRA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ALE PERSOANEI ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ. GARANTAREA ACESTOR DREPTURI DE CONTROLUL JUDICIAR EXERCITAT DE JUDECĂTORUL DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI

Prin Ordonanța de dispunere a unei expertize judiciare de specialitate în cazul particular analizat, adoptată de către organul de urmărire penală, s-a limitat în mod semnificativ dreptul la apărare al subiecților procesuali principali prin faptul că nu li s-a permis a comunica nestingherit cu experții consilieri, procurorul de caz stabilind că orice comunicare dintre subiecții procesuali și experții consilieri să fie făcută exclusiv prin mijlocirea organului de urmărire penală.

Practic, prin această măsură, organul de urmărire penală și-a exercitat funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale subiecților procesuali principali în faza de urmărire penală. Metamorfoza funcției de instrucție în Codul de procedură penală sub influența standardelor de protecție a drepturilor omului face ca ea să cuprindă funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală – funcția de instrucție în sens modern.

Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei (dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la apărare etc) dispune judecătorul de drepturi și libertăți, care exercită această funcție procesuală. Garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor implicate în procesul penal a impus ca, pentru anumite măsuri procesuale intruzive în conținutul acestor drepturi, să se asigure un control judiciar prin intermediul judecătorului de drepturi și libertăți. Astfel, de lege lata, Codul de procedură penală se aliniază jurisprudenței CEDO, care la rândul său a dezvoltat pe cale jurisprudențială teoria potrivit căreia „puterea limitează puterea”, în vederea restrângerii forței coercitive a Ministerului Public pentru a restabili în conținut drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei lezate de atari acte și măsuri.

În cauză restrângerea dreptului la apărare al subiecților procesuali principali creează premisele limitării aflării adevărului, întrucât restricționarea relației subiect procesual – expert consilier este de natură a omite aspecte care trebuie să lămurească faptele și împrejurările cercetate.

III. DISPOZIȚIILE NORMATIVE CARE ANALIZATE SISTEMATIC ȘI COROBORAT AR TREBUI SĂ CONDUCĂ LA ADMITEREA UNEI ASTFEL DE PLÂNGERI ÎMPOTRIVA ACTELOR ȘI MĂSURILOR LUATE DE PROCUROR

Dispozițiile art. 21 din Constituția României – Accesul liber la justiție stabilesc în mod expres faptul că „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.”

Potrivit disp. art. 10 alin. (2) C.proc.pen. „(1) Părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.” În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (5) C.proc.pen. „Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.

De asemenea art. 5 C.proc.pen. stabilesc în mod clar și neechivoc faptul că „Organele judiciare au obligația de a asigura pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”.

În privința competenței de soluționare a unei plângeri precum cea constituită în dosarul mai sus rubricat, disp. art. 53 lit. g) C.proc.pen. stabilesc faptul că: „judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: [...] g) alte situații expres prevăzute de lege.” În speță situația prevăzută de lege este ipoteza ipoteza normativă de la art. 3 alin. (5) C.proc.pen.

IV. CONCLUZII CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA PLÂNGERII ÎMPOTRIVA UNEI MĂSURI DE ÎNGRĂDIRE A COMUNICĂRII DINTRE SUBIECTUL PROCESUAL ȘI EXPERTUL PARTE

Analizând măsura luată de organul de urmărire penală prin Ordonanță, de a restrânge dreptul la apărare al unui subiect procesual principal, prin drastica limitare a comunicării cu expertul consilier ales pentru asistența de specialitate în cauză, în lumina dispozițiilor normative citate supra, în opinia noastră desprindem concluzia că o astfel de plângere este pe deplin admisibilă, întrucât:

1. Este o măsură luată în cursul urmăririi penale;
2. Restrânge dreptul la apărare al subiectului procesual principal și pe cale de consecință este o măsură intruzivă ce se impune a fi supusă cenzurii de legalitate a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul instanţei competente;
3. Judecătorul de drepturi și libertăți a fost sesizat cu o atare plângere în cursul urmăririi penale;
4. Judecătorul de drepturi și libertăți este competent din punct de vedere funcțional să soluționeze această plângere;
5. Plângerea subiectului procesual circumscrie ipotezei normative de la art. 3 alin. (5) C.proc.pen. raportate la disp. 53 lit. g) C.proc.pen.
6. Se impune ca prin admiterea unei astfel de plângeri să se restabilească dreptul la apărare în conținutul său, drept ce a fost semnificativ afectat de această măsură a organului de urmărire penală.

În încheiere, am dori să adăugăm faptul că această analiză nu se vrea a fi un demers temerar care finalmente să conducă la respingerea unor eventuale astfel de plângeri ca inadmisibile, precum și faptul că în considerarea caracterului de drept strict al normelor procesual penale, de lege ferenda, se impune ca legiutorul să complinească acest lips al procedurii penale în mod corespunzător, tocmai pentru a se evita o serie de eventuale episoade judiciare realmente regretabile.